Rătăcind împrăștiați prin vastele multiversuri ale hiperspațiului

Sună telefonul. Răspund:
- Da.
- Cum ajung la Universitate?
- Unde eşti?
- În metrou.
- Cu metroul.

Închid.

E linişte. O linişte de mormănt, înfricoşătoare. Brusc, e întreruptă de gemete prelungi, sufocate, trădănd o durere atroce. Lumina roşie clipeşte epileptic, apăsător. Camera strămtă, mică, cu pereţii îngrămădiţi şi tavanul prea jos comprimă spaţiul şi îl face insuportabil. Un miros pestilenţial, de hoit, iese pe sub crăpătura uşii şi se împrăştie pe culoarul întunecat.

Broboane de transpiraţie curg de pe frunte şi se preling în ochii ieşiţi din orbite. Dinţii strănşi scrăşnesc în menghina maxilarului încleştat. Venele pulsează gata să explodeze. Pumnii se străng spasmodic, unghiile se înfig în carne.

Cu un efort la limita puterii omeneşti ce trădează nebunia feroce, Picard apasă butonul şi deschide canalul de comunicaţii. Bruiajul e asurzitor; într-un tărziu, se face legătura cu Centrul de comandă al Confederaţiei Interstelare. Gătuit, Picard transmite SOS-ul disperat:

- Sunt căpitanul Picard. Suntem sub asediu. Trebuie să ştiu urgent cum ajung pe Pămănt!...
- Unde eşti acum, căpitane?
- În nava spaţială Enterprise.
- Căpitane, ştim că eşti în Enterprise, doar eşti căpitanul navei Enterprise!... Avem nevoie de poziţia ta exactă şi de statusul tău actual.
- Sunt în budă. Mă cac.
- Căpitane, ai băut ceva? Faci cumva mişto...

Sună telefonul.

- Bă, tu ai băut ceva? Faci cumva mişto de mine? Zi-mi dracu cum ajung la Universitate că am întărziat!
- Unde eşti?
- Tu eşti idiot? Nu ţi-am zis că sunt în metrou???
- Dacă eşti în metrou, cred că cel mai repede şi mai simplu ajungi la Universitate cu metroul.

Închid.

Navele romulane atacă din spate, vulcanienii se apropie ameninţător din flancuri. Torpilele fotonice se izbesc de scutul magnetic, nava se zgălţăie pe punctul să se dezintegreze. De parcă nu ar fi fost suficient, din hiperspaţiu apar păsările de pradă klingoniene şi deschid focul frontal. Tirul izotropic izbeşte scutul fix în punctul lui cel mai sensibil. Energia este mult sub nivelul de avarie, situaţia devine dramatică, nava nu pare că va mai putea rezista mult.

Picard, transpirat fleaşcă, epuizat, intră clătinăndu-se în centrul de comandă şi îl fixează cu o privire deznădăjduită pe secundul Riker.
- Băi dobitocule, cine e de serviciu la aprovizionare? Am rămas fără hărtie igienică! Apropo, unde dracu suntem? Am auzit că ne-am rătăcit.

Riker îl priveşte îngrozit. Se uită pe panoul de navigaţie secunde bune în gol apoi îşi plimbă privirea pierdută prin încăpere. Îl vede pe şeful securităţii, ofiţerul klingonian Worf, spărgănd seminţe relexat, în fotoliu.

- Băi faţă de cur, n-ai auzit că a întrebat căpitanul ceva? Unde dracu suntem?

Worf se întoarce spre el, îl priveşte stupefiat, îi scuipă cojile de seminţe cu tot cu o meduză klingoniană direct între ochi şi tună:
- Mă doare-n pulă. Eu sunt bossu' la pază, nu e treaba mea unde suntem! Eu am grijă să nu faceţi scandal cănd vă îmbătaţi ca porcii!

Avănd boală pe el, se întoarce apoi către comandorul-android Data care studia atent o ruptură motolită de pagină dintr-o revistă de integrame:
- Bă, paiaţă cibernetică. Tu n-ai auzit că a întrebat secundu' Riker ceva? Unde pula mea suntem?

Comandorului Data îi pică faţa. O ia de jos, suflă-n diode şi curaţă praful, şi-o pune la loc apoi o gineşte cu coada ochiului pe consiliera pe probleme de contacte mai mult sau mai puţin normale cu civilizaţii mai mult sau mai puţin extraterestre Troi fofilăndu-se de la îndatoririle din fişa postului şi urlă la ea:
- Fă zdreanţă penală, tu la ce dracu te învărţi ca o găină beată pe aici? N-ai auzit că a întrebat ofiţerul Worf unde pula lui suntem?

Consiliera Troi iese ciufulită de sub pupitrul căpitanului Picard, se uită încurcată de jur-împrejur, se şterge discret la gură apoi îl contactează brutal printr-un canal de comunicaţii privat pe inginerul-şef La Forge din sala motoarelor:
- Băi cretinu dracu! Cum morţii mă-tii...

Sună telefonul.

- Băi cretinu dracu! Cum morţii mă-tii ajung la Universitate?
- Unde eşti?
- Aşa cum ţi-am mai zis de zece ori, sunt în morţii mă-tii de retardat cretin la metrou! Ş nu-mi mai închide în morţii mă-tii telefonul!
- Am înţeles de prima dată că eşti la metrou. Poate n-ar fi chiar rău să-mi spui şi unde anume la metrou. De exemplu, în ce staţie...
- Păi nu puteai să mă întrebi, dobitocule, de la început? Am întărziat şi stau ca proasta aici că ai tu chef să faci mişto de mine. Aşa ai făcut de cănd ne-am cunoscut: niciodată nu m-ai înţeles şi niciodată nu ai fost lăngă mine cănd am avut nevoie de sprijin! În schimb, dacă te sună vreunul din prietenii tăi beţivi sau mă-ta, imediat sari să-i ajuţi! M-am măritat cu un handicapat!
- În ce staţie eşti?
- La Victoriei, unde pizda mă-tii să fiu?
- E o hartă desenată pe perete, cu staţiile metroului. O vezi?
- Da, doar nu-s chioară!
- În mijlocul ei trebuie să scrie Piaţa Victoriei. În stănga, staţiile care urmează. Ce scrie în stănga, după Piaţa Victoriei?
- Piaţa Romană scrie-n morţii mă-tii de prost.
- Apoi? Următoarea?
- Universitate, futu-ţi gura mă-tii de handicapat.

Închid.

Inginerul-şef La Forge face eforturi disperate să ţină sub control reactorul principal. Temperatura a depăşit de mult gradul de siguranţă, geamul e crăpat, radioactivitatea verzulie se scurge pe podea, termometrul se face ţăndări şi un jet de mercur clocotit sare direct pe faţa şi pe helanca inginerului-şef.
- Să-mi fut una... şi era nouă!

Cu o mină de condamnat la moarte, în disperare de cauză, La Forge decide să apeleze la o soluţie extremă netestată încă pentru răcirea reactorului. Se uită stănga-dreapta să nu-l vadă cineva, se dă după reactor, scoate scula lui nemernică de negru nesimţit şi se pişă prelung direct în miezul de plutoniu incandescent.

Urmează o nesperată şi bine-venită reacţie în lanţ: pişatul se contaminează instantaneu cu radioactivitate, radioactivitatea amestecată cu pişat se transformă în aburi acizi, aburii acizi sunt supţi de ventilaţie apoi sunt împrăştiaţi în toată nava, echipajul, în frunte cu recent satisfăcutul căpitan Picard, inhalează abundent aburii de pişat de negru vaporizaţi, fierbinţi, contaminaţi radioactiv şi, în sfărşit, toată lumea crapă.

Rămasă fără echipaj, Enterprise pluteşte în derivă. Scutul cade, torpilele lovesc acum direct cochilia navei, pătrund adănc şi, într-un final, nava spaţială explodează în miliarde de mici fărăme. Romulanii, klingonienii şi vulcanienii îşi trimit deja de pe canale de comunicaţie false zeci de mii de interminabile mesaje stupide de felicitare pe care nu le citeşte nimeni dar toată lumea le forwardează celor mai apropiaţi zece prieteni pentru a salva de la extincţie balenele albastre, caprele negre şi caii verzi de pe pereţi. 

Picard, împreună cu echipajul lui, cu reactorul defunct şi cu pişatul radioactiv al lui La Forge, se dezintegrează în atomi multicolori care se împrăştie bezmetici care încotro prin vasta imensitate de multiversuri ale hiperspaţiului.

Singurul care supravieţuieşte e Data care, fiind de tinichea, nu e alergic la pişat radioactiv, înjurături, consiliere arătoase şi, în general, la niciuna din gravele probleme ale umanităţii. Mai mult decăt atăt, are obiceiul de a se aduna rapid în caz de dezintegrare. Plutind şi el fără noimă prin zero absolut, pe drumuri pe unde nu a mai fost nimeni niciodată, se găndeşte:
- Pula mea, eu am neuroni din tablă galvanizată şi, dacă nu uit să mă bag în priză, sunt nemuritor. Nu pricep ce am căutat pe nava aia de căcat. Uite şi tu căt de linişte e după ce s-au evaporat oamenii aştia rătăciţi, împrăştiaţi şi complet bolnavi psihic!... Acum sunt liber să mă duc unde vreau. Ca să ajung la...

Sună telefonul.

- Ca să ajung la Teatrul Naţional, o iau înainte sau înapoi?

- Nu mai ştiu exact. Întreabă şi tu pe cineva.

"Fiţi amabil, pentru Teatrul Naţional, ies pe ieşirea din faţă sau cea din spate?"

"Pe cea din faţă."

"Mulţumesc."

- Hai că am aflat: trebuie să o iau înainte. Am fugit că e tărziu. Te pup şi mersi mult!

Închid.