Rătăcind împrăștiați prin vastele multiversuri ale hiperspațiului

Sună telefonul. Răspund:
- Da.
- Cum ajung la Universitate?
- Unde ești?
- În metrou.
- Cu metroul.
Închid.

E liniște. O liniște de mormănt, înfricoșătoare. Brusc, e întreruptă de gemete prelungi, sufocate, trădănd o durere atroce. Lumina roșie clipește epileptic, apăsător. Camera strămtă, mică, cu pereții îngrămădiți și tavanul prea jos comprimă spațiul și îl face insuportabil. Un miros pestilențial, de hoit, iese pe sub crăpătura ușii și se împrăștie pe culoarul întunecat.

Broboane de transpirație curg de pe frunte și se preling în ochii ieșiți din orbite. Dinții strănși scrășnesc în menghina maxilarului încleștat. Venele pulsează gata să explodeze. Pumnii se străng spasmodic, unghiile se înfig în carne.

Cu un efort la limita puterii omenești ce trădează nebunia feroce, Picard apasă butonul și deschide canalul de comunicații. Bruiajul e asurzitor; într-un tărziu, se face legătura cu Centrul de comandă al Confederației Interstelare. Gătuit, Picard transmite SOS-ul disperat:

- Sunt căpitanul Picard. Suntem sub asediu. Trebuie să știu urgent cum ajung pe Pămănt!...
- Unde ești acum, căpitane?
- În nava spațială Enterprise.
- Căpitane, știm că ești în Enterprise, doar ești căpitanul navei Enterprise!... Avem nevoie de poziția ta exactă și de statusul tău actual.
- Sunt în budă. Mă cac.
- Căpitane, ai băut ceva? Faci cumva mișto...

Sună telefonul.
- Bă, tu ai băut ceva? Faci cumva mișto de mine? Zi-mi dracu cum ajung la Universitate că am întărziat!
- Unde ești?
- Tu ești idiot? Nu ți-am zis că sunt în metrou???
- Dacă ești în metrou, cred că cel mai repede și mai simplu ajungi la Universitate cu metroul.
Închid.

Navele romulane atacă din spate, vulcanienii se apropie amenințător din flancuri. Torpilele fotonice se izbesc de scutul magnetic, nava se zgălțăie pe punctul să se dezintegreze. De parcă nu ar fi fost suficient, din hiperspațiu apar păsările de pradă klingoniene și deschid focul frontal. Tirul izotropic izbește scutul fix în punctul lui cel mai sensibil. Energia este mult sub nivelul de avarie, situația devine dramatică, nava nu pare că va mai putea rezista mult.

Picard, transpirat fleașcă, epuizat, intră clătinăndu-se în centrul de comandă și îl fixează cu o privire deznădăjduită pe secundul Riker.
- Băi dobitocule, cine e de serviciu la aprovizionare? Am rămas fără hărtie igienică! Apropo, unde dracu suntem? Am auzit că ne-am rătăcit.

Riker îl privește îngrozit. Se uită pe panoul de navigație secunde bune în gol apoi își plimbă privirea pierdută prin încăpere. Îl vede pe șeful securității, ofițerul klingonian Worf, spărgănd semințe relexat, în fotoliu.
- Băi față de cur, n-ai auzit că a întrebat căpitanul ceva? Unde dracu suntem?

Worf se întoarce spre el, îl privește stupefiat, îi scuipă cojile de semințe cu tot cu o meduză klingoniană direct între ochi și tună:
- Mă doare-n pulă. Eu sunt bossu' la pază, nu e treaba mea unde suntem! Eu am grijă să nu faceți scandal cănd vă îmbătați ca porcii!

Avănd boală pe el, se întoarce apoi către comandorul-android Data care studia atent o ruptură motolită de pagină dintr-o revistă de integrame:
- Bă, paiață cibernetică. Tu n-ai auzit că a întrebat secundu' Riker ceva? Unde pula mea suntem?

Comandorului Data îi pică fața. O ia de jos, suflă-n diode și curață praful, și-o pune la loc apoi o ginește cu coada ochiului pe consiliera pe probleme de contacte mai mult sau mai puțin normale cu civilizații mai mult sau mai puțin extraterestre Troi fofilăndu-se de la îndatoririle din fișa postului și urlă la ea:
- Fă zdreanță penală, tu la ce dracu te învărți ca o găină beată pe aici? N-ai auzit că a întrebat ofițerul Worf unde pula lui suntem?

Consiliera Troi iese ciufulită de sub pupitrul căpitanului Picard, se uită încurcată de jur-împrejur, se șterge discret la gură apoi îl contactează brutal printr-un canal de comunicații privat pe inginerul-șef La Forge din sala motoarelor:
- Băi cretinu dracu! Cum morții mă-tii...

Sună telefonul.
- Băi cretinu dracu! Cum morții mă-tii ajung la Universitate?
- Unde ești?
- Așa cum ți-am mai zis de zece ori, sunt în morții mă-tii de retardat cretin la metrou! Și nu-mi mai închide în morții mă-tii telefonul!
- Am înțeles de prima dată că ești la metrou. Poate n-ar fi chiar rău să-mi spui și unde anume la metrou. De exemplu, în ce stație...
- Păi nu puteai să mă întrebi, dobitocule, de la început? Am întărziat și stau ca proasta aici că ai tu chef să faci mișto de mine. Așa ai făcut de cănd ne-am cunoscut: niciodată nu m-ai înțeles și niciodată nu ai fost lăngă mine cănd am avut nevoie de sprijin! În schimb, dacă te sună vreunul din prietenii tăi bețivi sau mă-ta, imediat sari să-i ajuți! M-am măritat cu un handicapat!
- În ce stație ești?
- La Victoriei, unde pizda mă-tii să fiu?
- E o hartă desenată pe perete, cu stațiile metroului. O vezi?
- Da, doar nu-s chioară!
- În mijlocul ei trebuie să scrie Piața Victoriei. În stănga, stațiile care urmează. Ce scrie în stănga, după Piața Victoriei?
- Piața Romană scrie-n morții mă-tii de prost.
- Apoi? Următoarea?
- Universitate, futu-ți gura mă-tii de handicapat.
Închid.

Inginerul-șef La Forge face eforturi disperate să țină sub control reactorul principal. Temperatura a depășit de mult gradul de siguranță, geamul e crăpat, radioactivitatea verzulie se scurge pe podea, termometrul se face țăndări și un jet de mercur clocotit sare direct pe fața și pe helanca inginerului-șef.
- Să-mi fut una... și era nouă!

Cu o mină de condamnat la moarte, în disperare de cauză, La Forge decide să apeleze la o soluție extremă netestată încă pentru răcirea reactorului. Se uită stănga-dreapta să nu-l vadă cineva, se dă după reactor, scoate scula lui nemernică de negru nesimțit și se pișă prelung direct în miezul de plutoniu incandescent.

Urmează o nesperată și bine-venită reacție în lanț: pișatul se contaminează instantaneu cu radioactivitate, radioactivitatea amestecată cu pișat se transformă în aburi acizi, aburii acizi sunt supți de ventilație apoi sunt împrăștiați în toată nava, echipajul, în frunte cu recent satisfăcutul căpitan Picard, inhalează abundent aburii de pișat de negru vaporizați, fierbinți, contaminați radioactiv și, în sfărșit, toată lumea crapă.

Rămasă fără echipaj, Enterprise plutește în derivă. Scutul cade, torpilele lovesc acum direct cochilia navei, pătrund adănc și, într-un final, nava spațială explodează în miliarde de mici fărăme. Romulanii, klingonienii și vulcanienii își trimit deja de pe canale de comunicație false zeci de mii de interminabile mesaje stupide de felicitare pe care nu le citește nimeni dar toată lumea le forwardează celor mai apropiați zece prieteni pentru a salva de la extincție balenele albastre, caprele negre și caii verzi de pe pereți. 

Picard, împreună cu echipajul lui, cu reactorul defunct și cu pișatul radioactiv al lui La Forge, se dezintegrează în atomi multicolori care se împrăștie bezmetici care încotro prin vasta imensitate de multiversuri ale hiperspațiului.

Singurul care supraviețuiește e Data care, fiind de tinichea, nu e alergic la pișat radioactiv, înjurături, consiliere arătoase și, în general, la niciuna din gravele probleme ale umanității. Mai mult decăt atăt, are obiceiul de a se aduna rapid în caz de dezintegrare. Plutind și el fără noimă prin zero absolut, pe drumuri pe unde nu a mai fost nimeni niciodată, se găndește:
- Pula mea, eu am neuroni din tablă galvanizată și, dacă nu uit să mă bag în priză, sunt nemuritor. Nu pricep ce am căutat pe nava aia de căcat. Uite și tu căt de liniște e după ce s-au evaporat oamenii aștia rătăciți, împrăștiați și complet bolnavi psihic!... Acum sunt liber să mă duc unde vreau. Ca să ajung la...

Sună telefonul. 

- Ca să ajung la Teatrul Național, o iau înainte sau înapoi?

- Nu mai știu exact. Întreabă și tu pe cineva.

"Fiți amabil, pentru Teatrul Național, ies pe ieșirea din față sau cea din spate?" 

"Pe cea din față." 

"Mulțumesc."

- Hai că am aflat: trebuie să o iau înainte. Am fugit că e tărziu. Te pup și mersi mult!

Închid.